Poate vă amintiți celebra replică din filmul Forrest Gump despre viață, comparată cu o cutie de bomboane de ciocolată: nu știi niciodată de la început ce vei primi. Ce ne face cu adevărat fericiți? O întrebare complicată, nu? Cu siguranță, nu există un răspuns universal valabil.
Totuși, putem analiza principalele coordonate care, împreună, creează o matrice a modului în care percepem fericirea. Mai mult, este esențial să identificăm cum putem scăpa de presiunile externe și de obiectivele care nu ne aduc împlinire, pentru a le descoperi pe cele care ne motivează cu adevărat și ne conduc către un scop autentic.
Motivația intrinsecă vs. motivația extrinsecă
Ken Sheldon, profesor de științe sociale, studiază motivația în multiplele sale forme. Una dintre cercetările sale a ajuns la o concluzie surprinzătoare: deși veniturile sunt corelate cu fericirea, impactul acestora este mult mai redus decât am crede. Ceea ce are o influență mult mai mare asupra fericirii unei persoane este motivația intrinsecă, adică acel tip de motivație care vine din interior atunci când bucuria pe care o aduce o activitate este în sine o recompensă.
Prin contrast, motivația extrinsecă apare atunci când o activitate nu ne aduce neapărat bucurie, nu o iubim, dar ne place ce obținem în urma ei, apreciem recompensele pe care ni le oferă.
Dintre cele două, motivația intrinsecă este autentică, dar fragilă. De prea multe ori ajungem să acordăm prioritate motivației extrinseci. Cum așa? Prin conditionare repetată în ani de zile din partea familiei, școlii, locurilor de muncă și societății în general.
Atunci când oamenii fac ceva din pură curiozitate și plăcere, adăugarea de recompense externe sau pedepse poate avea un efect paradoxal: distrugerea motivației intrinseci. O serie de experimente clasice au demonstrat acest fenomen. Participanților li s-a cerut să rezolve puzzle-uri: într-un scenariu, erau recompensați financiar, în celălalt, erau doar invitați să vadă dacă le găsesc interesante. Rezultatul? Cei plătiți erau mai puțin motivați să continue activitatea. Paradoxal, dar real!
De la idealism la conformism
Până să ajungem să urmăm o carieră într-un domeniu, am trecut deja printr-un lung proces: zeci de ani de modelare a comportamentului prin pedepse și recompense. Sistemele educaționale, profesionale și familiale ne antrenează să urmăm trasee prestabilite, iar acest lucru poate duce la pierderea contactului cu ceea ce ne dorim cu adevărat.
Un studiu realizat tot de către Ken Sheldon asupra a 6.000 de studenți la drept arată că, deși mulți încep facultatea cu idealuri puternice, odată intrați în câmpul muncii, valorile lor se schimbă: cu cât au rezultate mai bune, cu atât ajung să pună accent pe statut și prestigiu, devenind tot mai centrați pe sine și pierzând din vedere ceea ce i-a motivat inițial.
Cu cât cineva are mai mult succes într-un sistem bazat pe carrots and sticks, morcovi și bețe, această alternare a pedepselor cu recompensele, cu atât devine mai greu să-și dea seama dacă urmează cu adevărat propriul drum sau doar unul impus de societate.
Mintea conștientă vs. mintea inconștientă
Una dintre marile provocări este că, atunci când încercăm să ne înțelegem pe noi înșine, vedem doar o parte a minții noastre. Conștientizăm doar parțial ceea ce se întâmplă în interiorul nostru.
De multe ori, credem că mintea noastră este doar ceea ce percepem conștient. În realitate, cercetările moderne despre motivație readuc în discuție importanța minții inconștiente, ca ansamblu de înclinații, intuiție și motivații pe care le urmărim fără să realizăm.
Fericirea apare atunci când reușim să armonizăm ceea ce conștientizăm despre noi cu acele preferințe mai profunde, adesea ascunse, ale minții noastre inconștiente. Pe de altă parte, atunci când urmărim obiective impuse de alții sau de normele sociale, devine din ce în ce mai dificil să ascultăm semnalele subtile ale minții noastre.
Concluzie
Niciodată nu este prea devreme sau prea târziu să ne oprim și să ne întrebăm dacă drumul pe care mergem este cu adevărat al nostru. Până la urmă, fericirea autentică nu vine din ceea ce lumea spune că ar trebui să ne facă fericiți, ci din ceea ce rezonează cu noi în profunzime.
Doar că, de multe ori, țelurile pe care le alegem nu sunt cele mai potrivite pentru noi, pentru că nu ne aduc genul de fericire care durează.
Din păcate, studiile arată că noi, oamenii, nu suntem prea pricepuți în a calcula sau a anticipa cum ne vom simți odată ce ne-am îndeplinit scopul propus, sau în a ghici pe care bomboană de ciocolată să o alegem, ca să revenim la metafora de la început.
Uneori, ceea ce credem că ne va aduce împlinirea, nu ne-o aduce. Și atunci, tot ce putem face este să continuăm căutarea, iar pentru acest lucru este nevoie de timp, răbdare, claritate și curaj.
Curaj nu doar în a înfrunta necunoscutul unei alegeri noi, ci și curaj pentru a sfida normele impuse. „Prea tânăr pentru o poziție de conducere”, “prea tânăr pentru propria afacere”, „prea bătrân/ă pentru a schimba profesia” – în fond, nu sunt altceva decât o serie de prejudecăți. Odată ce ne-am clarificat preocupările, ne-am stabilit intenția și am conștientizat atât costul unei schimbări, cât și pe cel al stagnării, noi alegem dacă ni se aplică sau nu la nivel individual.